De o vreme incoace am o pofta de somn de neinvins! Ma trezesc devreme extrem de obosita si m pun din nou la somn...dorm inca 4 ore si ma trezesc la fel de obosita. Incerc sa nu mai pierd noptile si sa ma pun sa dorm mai devreme dar degeaba, tot obosita ma trezesc. Ascult muzica alerta dar in loc sa ma binedispuna ma oboseste. E ca si cum as vrea sa dorm la nesfarsit...un dulce somn etern. Am incercat sa imi dau seama de ce dorm atat de mult...si in gand nu mi-a venit decat un singur gand: somnul acesta e echivalentul mortii la care intr-un mod mai mult sau mai putin constient ravnesc.
Sunt foarte putine persoane, evenimente si tinte in viata mea care ma mai motiveaza sa astept ziua de maine cu un oarecare zambet. Aproape totul imi pare lipsit de sens. Nu ma mai simt ca fiind fiinta care am fost odata. Nu mai simt dorinta aceea arzatoare de a lupta pentru lucrurile in care cred, nu ma mai bucura aproape nimic...
Somnul de care vorbeam in primele randuri imi ofera cumva acea liniste pe care treaza nu o am. In somn si in vise reusesc cumva sa stau fara ganduri...sa plutesc in deriva catre mie...catre copilul din mine pe care l-am renegat atat de mult in ultima vreme. In somn reusesc sa devin mica si protejata. In realitate sunt mare, sunt o persoana care trebuie sa isi infrunte problemele pe care ea si le-a creat, care vrea sa fuga de responsabilitati si asta nu din cauza incapacitatii de a le face fata ci din cauza inexistentei unui motiv suficient de puternic pentru a continua lupta...pentru a continua a vietui. Viata mea exista atat vreme cat eu traiasca...cat eu o fac sa existe....atata vreme cat o gandesc si actionez in sensul prelungirii acesteia... Dar daca nu mai gasesc scanteia care sa reaprinda focul ce fac? Ce ma fac? ...stiu...dorm...imi dorm viata...refuz sa o traiesc asa cum se cuvine si sper ca intr-o buna zi sa ma trezesc, sa-mi zambesc si sa-mi imbratisez viata...sa o traiesc! Mi-e dor de tine, Viata mea...mi-e dor de tine si de mine!
