...iarna...e aici?...:(

...a venit iarna...oarecum! Oameni nervosi ca e prea frig afara, copii cu nasucul rosu si degetele inghetate, babute care pasesc timid ca nu cumva sa alunece, balti...un peisaj cat de se poate de palpabil...a venit iarna...insa un alt fel de iarna! Daca pana acum catia ani iarna insemna "lungi troiene" de omat, ger si fulgi dansareti...acum iarna a devenit un fel de toamna mai crunta. Mi-e greu sa nu ma gandesc ca asta nu e din cauza noastra...cei care atat de impasibili aruncam fara mila gunoiele noastre in bratele care iubitoare ne dau aer...apa...ne hranesc...
Acum 3 ani am auzit ca in 11 ani vom ramane fara iarna! Nu mi-a venit sa cred si am ras...dar treptat rasul meu s-a schimbat...a devenit un fel de suspin pentru ca vad cum "gluma" aceea se transforma din ce in ce mai mult in realitate! Ierni blande...mai mult ploaie decat ninsoare...frigul nu mai e acelasi...de fapt parca nimic nu mai e la fel...poate doar copiii care se bucura de fiecare fulgusor de zapada si alearga ametiti cu saniile pe partii! E dureros sa vezi aceste doua dimensiuni...si mai ales sa vezi ca intre ele nu se face nici o conexiune...toata lumea pare atat de ignoranta iar cei care au voce si puterea sufleteasca de a schimba ceva se vad trantiti la pamant de Inaltimea Sa Ignoranta!
...atat de mult vreau sa ma bucur de iarna asa cum o faceam cand eram putin mai mica...poate chiar cum ma bucuram anul trecut...dar cine stie...poate ca inca mai e o sansa...

...to be continued...

...teatru...realitate...

...am inceput din nou jocul...din nou piesa intitulata "Anii pierduti ai tineretii"! Sunt din nou actorul din rolul secundar...de fapt nici nu cred ca am rolul secundar...sunt doar un figurant care alearga fara noima pe scena nebuna...

Mi-am acceptat roul cu doi ani in urma nadajduind ca voi ajunge la rolul principal...nu a fost sa fie! Am inceput din nou cu un avant nebunesc dar ma indrept...avant pentru ce? Catre ce? Oare piesa aceasta a fost menita sa fie jucata asa? Sau mai clar...sa fac si eu parte din ea?

Pretutindeni doar masti...chiar si in afara scenei! Am incercat sa vad fata adevarata a fiecaruia dar mastile au devenit una cu fiinta....nu ii mai pot demasca...nu vor sa fie demascati! Cu totii se multumesc sa se simta in siguranta in spatele acestor minunate dar mult prea utilizate fete fate ale perfectiunii!...perfectiunea costa in simplitate iar simplitatea inseamna si varietatea...varietate in simplitate. E prea mult insa! Prea mult daca tu ceri asta! Vei fi considerata...afara din tipar si esti menita excluderii din acest cerc celor "perfecti". M-am obisnuit oarecum cu acesti actori! Incerc sa-i admir si sa-i privesc...ii pretuiesc...insa doar pentru valoarea lor scenica...atat. Sper sa ii pot privi intr-o buna zi in adevaratii lor ochi, sa vad adevaratul lor suflet...adevaratul lor zambet!...stiu ca mai am de asteptat dar nu ma indoiesc de sosirea acelei clipe! Mastile nu sunt facute sa dureze! Oricat ar fi de atent lucrate si oricat de mult s-ar incerca conservarea lor acestea au totusi un termen de valablitate. Valabilitatea expirata inseamna insa vulnerabilitate...mastile sunt casabile...fiinta adevarata insa...e menita sa reziste cu adevarat! Abia atunci vom pasi cu totii cu adevarat...atunci vom face adevaratii nostri primi pasi...pasii de bebelusi pe care atat de multi figuranti nu i-au facut inca.
...bebelusi...copii puri si inocenti...ingeri trimisi pe pamant pentru a ne invata cum sa traim cu adevarat...cum sa iubim, sa radem si sa ne inaltam prin bunatatea noastra, a fiecaruia...ingeri care insa preluati de aceste masti...vor deveni la randul lor masti...

Drumul pana la non-masca e atat de lung, atat de ostenitor...poate chiar distrugator pentru cei care si-au ingropat fiinta atat de adanc in noroi...in falsa lor realitate...dar e un drum care merita orice sacrificiu...poate e singura dezmembrare care va duce cu adevarat la vietuire...si nu la supravietuire intr-o lupta pornita de ei...

Joc in continuare in aceasta piesa...joc asa cum am jucat si pana acum...cel putin in ceea ce inseamna scena cotidiana!...Insa atunci cand cobor scarile ei...imi lepad masca si ma avant in jocul meu...vulnerabilitatea si dragostea nemarginita e ceea ce ramane in spatele mastii aruncate insa nu mi-e teama...

Copilul care m-a ajutat ieri sa vad ca pot sa traiesc fara acea masca e aleasi copil care in fiecare zi ma ia de mana si ma conduce...ma invata sa pasesc fara teama...ma invata sa doresc, sa iubesc si...sa vietuiesc!

...can you hear my calling?...

...am plecat uitandu-ma inapoi la caminul in care mi-am petrecut deja doi ani de facultate...o tristete bizara amestecata cu o bucurie usuratoare m-au cuprins...

...am ajuns acasa! Ma simt pustie...goala si fara ocupatie! Mai am de invatat dar nu am nici o pofta...imi lipseste Sibiul...imi lipseste sala de lectura cu oamenii de acolo...unii veseli, altii tristi...unii stresati, altii relaxati...mi-e dor de scarile de pe care alergam cand nu mai puteam de oboseala si aveam nevoie de "drogul" zilnic- Cola cu ness!...mi-e dor (deja) de balconul la care ieseam sa fumez...de norii pe care ii puteam vedea de acolo...salcia batrana care mangaia cladirea vecina...parca erau prietene de o viata (ma intreb care va trai mai mult?)...

Acum...cand nu mai sunt acolo....imi iau lopatica si ingrop amintirile...nu le vreau vii pentru ca ma chinuie...

Imi lipsesc toti oamenii de acolo...in special acei cativa care au reusit sa isi vare ghearele in inima mea...

Sper sa ii revad pe toti in curand...

... ploaia...departe dar aproape de mine...

...a inceput din nou ploaia...de data aceasta insa atingerea ei nu m-a mai bucurat asa cum obisnuia sa o faca adeseori. Acum ma simteam straina intr-o lume pe care aveam doar iluzia ca o cunosc...bineinteles ca iluzia era atat de aproape de realitate...

...as fi vrut sa plang dar nu am putut! Nu am putut pentru ca ceea ce era in mine prinsese deja radacini...adanci si puternice... tot ceea ce negasem se acumulase...toate gandurile mele...toate temerile...s-au unit si au format un fel de bariera impenetrabila...

...Vroiam sa o distrug dar nu puteam...eram neputincioasa in fata mea...ma luptam cu mine si nu ma puteam invinge...as fi putut sa-mi redirectionez eforturile...sa caut echilibru dar nu am mai vrut! Nu si de data asta...

...am aruncat umbrela...nu-mi mai era de nici un folos si am ramas in ploaie. Eu nu puteam plange dar stiam ca EA...Cea care m-a alinat mereu o va face in locul meu...stiam asta. Doar ea ma cunoaste...doar ea ma mai intelege...

...stropi mari si intunecati de negura fiintelor mult prea intepenite care zaceau in mine au inceput sa se spulbere in caderea lor violenta...era un dans nebun...era un plans nebun...

...eram doar noi doua...eu si Ploaia...eram doar noi...eu si stropii. Am inceput sa plang si eu...datorita Ei. Stiu ca sacrificiul Ei nu imi va putea spala goliciunea pe care o simt...amaraciunea care zace in mine dar datorita Ei...am regasit o farama din increderea pierduta...increderea in mine si in noi toti.

Putem lupta cu noi insine...si putem castiga batalia...insa atata vreme cat pana si o graunta de indoiala mai exista...biruinta va ramane mereu un vis frumos...prea frumos...

...as vrea sa stiu dar oare chiar asta imi doresc?...

...as vrea sa stiu de ce atunci cand privesc in ochii cuiva simt ca uneori pot sa ii ating sufletul...

...as vrea sa stiu de ce atunci cand ating mana cuiva am senzatia ca acea mana am mai tinut-o in acelasi fel acum zeci de ani...

...as vrea sa stiu de ce atunci cand zaresc un zambet stiu ca dincolo de el se ascunde un mister care aduce tristete...

...as vrea sa stiu de ce atunci cand imbratisez o floare simt cum inima ii bate in acelasi ritm cu a mea...

...as vrea sa stiu de ce atunci cand e toamna simt o tristete adanca de parca mama natura mi-ar povesti intreaga ei durere...

...as vrea sa stiu de ce atunci cand ating zapada simt bucuria pe care numai un copil o poate simti...

...as vrea sa stiu de ce atunci cand soarele primavaratic imi atinge chipul ma simt inundata de o bunatate fara margini...

...as vrea sa stiu de ce atunci cand serile de vara ma surprind in mijlocul naturii simt o pace si o multumire sufleteasca dupa care tanjesc trei anotimpuri...

...as vrea sa stiu...as vrea sa stiu atat de multe si totusi...oare nu aici sta esenta intregii aventuri a vietii?...vrei sa stii...si daca aflii? Oare nu e mai minunat sa ne lasam surprinsi din nou si din nou?...

De ce imi place ceea ce imi place...

...De ce imi place ceea ce imi place...dar ce imi place:)?

Stateam acum doua minute pe balcon si priveam cerul...nori jucausi acopereau ochii soarelui astfel incat acesta parea ca ne trage cu ochiul..noua..tuturor celor indiferenti si mult prea preocupati de ale noastre incat sa-l mai observam...si privind pierduta acest joc magic o adiere blanda mi-a adus o miresma varatica de fan proaspat cosit...atunci mi-am amintit ce imi place si de ce imi place ceea ce imi place...

...vara...dupa ce sceptrul solar coboara domol astfel incat pare ca se scalda intr-o balta de sange doborat de propria-i maretie...intinzand parca spre noi cu o ultima suflare razele...intreg peisajul se transforma intr-un tablou rupt parca dintr-o poveste de mult uitata...

...miresme proaspete de fan incep sa valseze intr-o miscare nebuna pretutindeni, sarbatorind parca moarte soarelui...ma cuprind si imi soptesc o poveste plapanda de dragoste...dragostea fiecarui fir de iarba pentru marele sceptru...o dragoste care te inalta dar in acelasi timp te si ucide...stau si ascult povetea asta si imi dau seama pe masura ca ultimul strigat al sceptrului solar se stinge cat de ignoranta sunt...

...o micutza zburatoare se apropie...imi alung tristetea si o privesc...atat de plapanda...atat de micuta...constienta de faptul ca in secunda viitoare ar putea fi hrana pentru o alta vietate si totusi atat de plina de viata...mult mai fericita si mai multumita decat am putea noi...toti cei care credem ca stim totul putem fi vreodata...

...intind mana spre ea...imi zambeste si pleaca mai departe spunandu-mi ca si eu pot fi ca ea...si eu pot sa ma bucur cu adevarat de ceea ce viata mi-a oferit...mi-a spus sa vad totul ca pe un zbor duios....un zbor cu obstacole...mi-a spus sa nu ma uit niciodata inapoi...

...inainte ca departarea sa-i inghita glasul mi-a mai impartasit faptul ca tinta ei din fiecare zi e tocmai acel sceptru solar care acum s-a pierdut...nu stie daca va ajunge vreodata la el dar in fiecare zi lupta in zboru-i neincetat, sa-l atinga...nu conteaza cat de greu e drumul pana la a-ti indeplini visul...zboara mereu spre el si poate intr-o zi...cand te astepti mai putin il vei putea imbratisa...apoi s-a pierdut in linistea padurii...

...am ramas asa...privind in urma ei...in bratele unei adieri dulci de vara...mangaiata de miresme gingase...

...ma simteam fericita...ma simteam facand parte din acest intreg tablou...din acest intreg vals...

...serile de vara...

Copilul si stelutele de mare

O teribila furtuna se abatu asupra marii. Vantul sufla inghetat, brazdand apa si inaltand-o in valuri uriase care se repezeau spre mal lovindu-l cu putere si producand curenti care patrundeau in adanc ca plugurile de otel si smulgeau din loc vietuitoarele marine, crustaceele si molustele, purtandu-le la zeci de metri de tarm.

Atunci cand furtuna se potoli, la fel de repede precum se si pornise, apa se domoli si se retrase. Acum plaja era o imensa intindere de noroi unde se zvarcoleau in agonie mii si mii de stele marine. Erau atat de multe incat plaja parea ca devenise rozalie. Acest lucru facu sa vina multa lume pe acea parte a coastei. Sosira acolo si echipe de la diverse televiziuni pentru a filma straniul fenomen. Stelele marine erau aproape nemiscate. Trageau sa moara.

In multime, tinut de manuta de tatal sau, era si un copil care privea cu ochii plini de tristete micutele stele de mare. Cu totii se uitau si nimeni nu facea nimic. Dintr-odata copilul lasa mana tatalui sau, isi scoase incaltamintea si fugi pe plaja. Se apleca si culese cu manutele sale trei stelute de mare; apoi, luand-o la fuga, le duse in apa. Dupa aceea, se intoarse inapoi si repeta operatiunea.

De pe parapet, un om striga spre el: - Dar ce faci, baiete? - Arunc in apa stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plaja, raspunse copilul fara a se opri din fuga. - Dar pe plaja asta sunt mii si mii de stele de mare: cu siguranta nu ai sa poti sa le salvezi pe toate. Sunt prea multe, mai striga barbatul. Ca sa nu mai spunem ca la fel se intampla pe sute de alte plaje de-a lungul coastei! Nu poti schimba lucrurile!

Copilul zambi, se apleca iar si mai culese o stea de mare si, aruncand-o in apa raspunse: - Iata ca am schimbat lucrurile pentru aceasta. Barbatul ramase o clipa mut, apoi se apleca, isi scoase pantofii si sosetele si cobori si el pe plaja. Incepu sa adune stele de mare si sa le arunce in apa. O clipa mai tarziu coborara inca doua fete si astfel erau deja patru persoane care aruncau stele marine in apa. Dupa alte cateva minute erau cincizeci, apoi o suta, doua sute, mii de persoane care aruncau stele de mare in apa.

Astfel fura salvate toate. Bruno Ferrero- Pentru ca lumea sa se schimbe ar fi suficient sa aiba cineva - chiar si un prunc - indrazneala de a incepe.

...tac...doar tac...

Niciodata nu stii ce ascund cand tac...niciodata ochii nu vor trada ceea ce se ascunde in spatele tacerii...

Rani adanci si sangerande inmuguresc cu fiecare atingere muta a lunii...dar tacerea ramane mereu aceeasi...

De data asta nu mai am nici macar aripile retezate de lamele ascutite care odata ma mangaiau...de data asta nici macar fundul prapastiei nu ma mai sperie...de data asta...

...un strigat dulce sta parca sa incolteasca...buzele isi despart mainile pentru a-l lasa sa infloreasca dar nu...doar tac...strigatu-mi inabusit se ofileste parca ...se intoarce in golul ulceros din care a pornit si se alatura celorlalte strigate ucise cu buna stiinta...

Nu mai e nimic decat liniste...tac...doar tac...

Sarutul Minunat

Era odata un batran care nu fusese niciodata tanar. De fapt, in toata viata sa nu invatase sa traiasca. Si neinvatand sa traiasca, nu reusea nici sa moara.

Nu avea sperante, nici nelinisti; nu stia nici sa planga, nici sa rada. Nimic din ce se intampla in lume nu-l indurera, nici nu-l mira. Isi petrecea zilele lenevind pe pragul cabanei sale, fara sa arunce o privire macar catre cer, imensul cristal albastru pe care, si pentru el, Domnul il stergea in fiecare zi cu vata moale a norilor. Unii trecatori ii mai puneau intrebari. Era atat de nins de ani ca lumea il credea foarte intelept si incerca sa se imbogateasca din experienta sa de sute de ani.

”Ce trebuie sa facem pentru a fi fericiti?” ”Fericirea e o nascocire a prostilor”, raspundea batranul. Treceau pe acolo si oameni cu suflet nobil, doritori sa fie de folos aproapelui.

”In ce fel ne putem sacrifica pentru a-i ajuta pe fratii nostri?”, il intrebau ei. ”Cel care se sacrifica pentru omenire e un nebun”, raspundea batranul cu un ranjet sinistru.

”Cum ne putem indruma copiii pe calea cea buna?”, il intrebau parintii. ”Copiii sunt niste serpi”, raspundea batranul. ”Nu te poti astepta de la ei decat la muscaturi veninoase.” La batranul pe care toti il credeau intelept, veneau si artistii si poetii.

”Invata-ne sa ne exprimam sentimentele pe care le avem in suflet”, ii spuneau ei. ”Ati face mai bine sa taceti”, mormaia batranul. Incet, incet ideile lui rele si triste, incepura sa influenteze lumea.

Din coltul sau posomorat, unde nu cresteau flori si pasarile nu cantau, Pesimism, (caci acesta era numele batranului cel inrait) sufla un vant inghetat peste bunatate, peste iubire, peste generozitate care, atinse de acea suflare de moarte, se ofileau si dispareau.

Toate acestea nu-i placeau deloc Domnului care hotari sa faca ceva. Chema un copil si-i spuse: ”Du-te si da-i un sarut acelui biet batran.” Copilul asculta. Cuprinse cu bratele lui gingase si grasute gatul batranului si-i dadu un sarut umed si zgomotos pe fata lui zbarcita. Pentru prima oara, batranul se mira. Ochii lui tulburi se inseninara dintr-o data. Caci nimeni nu-l mai sarutase pana atunci.

Astfel deschise ochii spre viata, iar apoi muri, zambind. Uneori, intr-adevar, ajunge un sarut. Un ”Te iubesc”, chiar si doar soptit. Un ”Multumesc”. O apreciere sincera. Este atat de usor sa faci fericit pe cineva. Atunci, de ce nu o facem?

Aceasta e una din acele povestioare pe care le gasesti din intamplare dar care reusesc sa te miste atat de tare incat parca te urmaresc la fiecare pas...iti soptesc ca nu esti pe drumul cel bun...te indeamna sa te intorci...

Daca glasul lor va fi auzit depinde doar de noi...de noi cei care ne ascundem in interiorul nostru...

...odata...

Odata speram sa zbor...

Cadeam de fiecare data!

Odata speram sa nu mor...

Muream de fiecare data!

Odata speram sa cred...

Indoiala ma trantea pierduta!

Odata speram sa merg...

Gropi mari ma-nghiteau de-odata!

Odata speram sa rad...

Dar ma pierdeam intr-o lume uitata!

Odata speram...odata

Eram de vise capturata!

Traiam in mine

Un vis de-o viata...

Dar nu stiam ca-n tine

Puteam gasi speranta!

Acum pot sa zbor,

Purtata pe aripi de dor..

Pot sa cred

Si pot sa merg...

Pot sa rad

Si port in gand

Un fior mereu bland!

...e ziua de azi...e ziua de ieri

E ziua cand pasind

Pot fi fara temeri!

...POT SA DEVIN CEEA CE IMI DORESC...

Jan Van Helsing

Inainte de a incepe sa creez, voi constientiza mai mult CINE SUNT EU, cu ce aptitudini sunt inzestrat si ce anume mi-as dori. Pasii ajutatori pentru a descoperi toate aceste sunt:

1. Tabelul cu optiuni: la ce vreau sa renunt?, ce vreau sa realizez?...


2. In ce constau slabiciunile mele si punctele mele forte?


3. Ce as schimba daca mi-ar suna ceasul de pe urma?


4. Cum mi-as organiza o zi din viata si viata- in general-daca as fi independent din punct de vedere financiar si n-ar mai trebui sa muncesc?


5. Imi analizez atitudinea si dogma fata de bani si ma reorientez si aici in mod subiectiv, corespunzator unei vieti imbelsugate.


6. Accept aceasta viata si ma oblig sa ma dedic scopului vietii mele.


7. Daca ajung intr-o situatie-problema-deci intr-o provocare-, o analizez iar prin detasare interioara recunosc mesajul si ce trebuie sa invat si acesta, apoi iau o hotarare.


8. urmez din ce in ce mai mult ce imi dicteaza inima si nu tin seama orbeste de ratiune (punctele mele de vedere dobandite).


9. Ascult de vocea mea interioara si de intuitie.


10. Traiesc AICI si ACUM si sunt constient intotdeauna de forta mea creatoare-in orice situatie de viata, la locul de munca, in relatiile mele cu copiii...


11. Vad lucrurile optimist chiar daca lucrurile par sa fie incurcate.


12. Asa cum imi doresc sa se poarte alti oameni cu mine, la fel ma comport si eu fata de ei.

-aceste sunt doar cateva dintre sfaturile pe care Jan Vn Helsing ni le da in cartea sa "Sa nu atingi aceasta carte"...o carte pentru minti si inimi curioase...restul va las pe voi...cei insetati de adevar sa descoperiti...un luru e sigur...nu veti regreta ca ATI ATINS acea carte:)...