Munca si omul

M-am lasat din nou purtata de vointa sortii! Pentru prima data in viata mea muncesc pentru a ma intretine financiar! Nu stiu daca ma simt mai puternica sau mai independenta dar realitatea e ca ma simt altfel...altfel in sensul ca ma vad in sfarsit "in rand cu lumea"...ma rog...aproape in rand cu lumea! Mai sunt inca trei lucruri capitale pe care va trebui sa le fac pentru a fi cu adevarat vie!

Am constat ceva zilele acestea: oamenii sunt in general ipocriti si plini de ei si de cele mai multee ori isi aroga drepturi si cunostinte pe care ei nu le au in relitate. Supra-aprecierea e la ea acasa in Romanica noastra! Pe de alta parte insa, sunt oameni extraordinar de altruisti, talentati si mai mult decat inteligenti care in schimb adopta tacerea si modestia ca mod de viata! Desi stau undeva sus si privesc asupra noastra ei coboara de pe tronul lor si iti dau mana, te ghideaza si te protejeaza! Acestia sunt oamenii putini si adevarati pe care nu iti este dat sa ii intalnesti de multe ori in viata! Sunt oamenii care conteaza cu adevarat...sunt sufletele vii care printr-o singura actiune iti deschid o usa catre Rai! ...

Alearga acum si aici

Cineva mi-a spus odata ca trebuie sa fac fiecare lucru la timpul sau, sa nu ma gandesc daca imi va folosi sau nu, sa nu privesc dincolo de ceea ce imi e ingaduit sa vad...pur si simplu sa imi fac datoria acum si aici... Mi-am dat seama ca e ca atunci cand alergi! Daca te gandesti la sfarsitul turei sunt sanse foarte mari sa te descurajezi si sa iei o gramada de pauze dar daca nu faci altceva decat sa te gandesti la fiecare pas pe care il faci, sa savurezi fiecare metru parcurs fara sa privesti inapoi si fara sa incerci sa zaresti finish-ul atunci intreaga calatorie...intreaga tura iti va parea mai scurta...vei reusi sa ajungi la final si poate chiar sa te intrebi...cum se face ca am terinat atat de repede! Eu am prostul obicei de a arde etape, de a privi inainte mereu...spre finalul turei...de a ma lega mereu de pasii facuti si de a-i aduce mereu in prezent si asta ma face sa alerg mai greu...mai incet...ma determina sa ma tem mereu si sa fac pauze...prea multe pauze! Viata asta amarata e o tura de rezitenta iar noi trebuie sa ajungem cu totii la finalul ei dar nu numai asta conteaza ci conteaza si cum alergam...conteaza fiecare pas.

Am incercat noua tactica de a "alerga pas cu pas" si am constat ca intradevar asa e. Finalul e mult mai spectaculos si mai mangaietor daca nu privim spre el ci daca privim in fiecare pas...mereu inainte cu fiecare pas!

Unii chiar exagereaza...bla bla bla

E atat de usor sa vorbesti, sa acuzi si sa jignesti nefondat! Unora le iasa pe gura cuvinte urate si grele mai inainte de a-ti da sansa sa vorbesti si sa isi faca o imagine de ansamblu asupra problemei! Trist! Probabil ca aceia sunt oamenii de care de care trebuie sa te descotorosesti cat mai repede! Ca actioneaza sub impulsul momentului sau altceva de genul acesta...in fine! Din nou spun...trist!

Dorinta nedorita

...mi-am dorit mereu sa fiu singura...sa reusesc sa ma izolez in mine departe de tot ceea ce inseamna oameni si am reusit. Acum imi dau seama ca am reusit dar ma tem ca dorinta mea, in loc sa imi aduca fericirea si linistea la care am ravnit, mi-a adus doar un gust amar, o singuratate enervant de goala si seaca si multe ganduri negre. De multe ori simt ca as vrea sa vorbesc...ca as vrea sa strig ca si eu sunt aici dar nu pot, caci cuvintele imi raman in gat. A trecut atata vreme de cand nu am mai fost un om intre oameni incat trebuie sa reiau sirul pasilor de bebelus intr-ale comunicarii si crede-ma ca nu e usor...acum cand nu mai sunt totusi un bebelus.

De ce mi-am dorit sa tac si sa ma ascund? Nu stiu! Probabil pentru ca ma simteam prea grasa, urata si naiva, ma vedeam alungata de ceilalti iar cei pe care ii credeam prieteni adevarati m-au dezamagit rand pe rand! Ma vedeam exclusa si asa ca probabil am hotarat ca pe viitor sa ma auto-exclud din tot. Nu spun ca viziunea mea a fost cea corecta sau mai ales ca solutia aleasa a fost una inteleapta...macar daca reuseam in singuratatea mea sa cladesc o noua persoana, una mai puternica si inteleapta... Nu am reusit pentru ca puterea interioara, curajul, si intelepciunea vin tocmai din interactiunea cu ceilalti, din experientele lor, ale ale mele si ale noastre...

Am gresit alungandu-i din viata mea, am gresit teribil de mult si ceea ce e si mai tragic e ca probabil ca nu ii voi mai recastiga...cel putin nu asa cum ii aveam odata. Mereu se vor astepta ca eu sa le intorc spatele, sa plec fara motiv inainte de intalnirea de la teatru, sa nu raspund sau pur si simplu sa tac... tacerea asta care ma omoara si ne omoara. Ii inteleg si ma inteleg!

Mi-e dor sa ies din cochilia mea, mi-e dor sa fiu domesticita din nou, mi-e dor de trabucul fumat pe o banca din Sub Arini la ora 3 dimineata... mi-e dor de mamaliga cu branza si crenvursti cand nu mai aveam nimic altceva de mancat...mi-e dor de Teddy si Dots pe centru sau de subiectele delicate dezbatute in 4 pe intuneric... sau in doua(una in pat si cealalta rontaind un mar sub masa).

De ce nu iei un ciocan si sa imi spargi carapacea din jur? ...ma lasi pe mine sa o fac, nu? Eu am cladit-o, eu sa o zdrobesc si poate ca...la urma urmei...ai dreptate!

Somnul

De o vreme incoace am o pofta de somn de neinvins! Ma trezesc devreme extrem de obosita si m pun din nou la somn...dorm inca 4 ore si ma trezesc la fel de obosita. Incerc sa nu mai pierd noptile si sa ma pun sa dorm mai devreme dar degeaba, tot obosita ma trezesc. Ascult muzica alerta dar in loc sa ma binedispuna ma oboseste. E ca si cum as vrea sa dorm la nesfarsit...un dulce somn etern. Am incercat sa imi dau seama de ce dorm atat de mult...si in gand nu mi-a venit decat un singur gand: somnul acesta e echivalentul mortii la care intr-un mod mai mult sau mai putin constient ravnesc.

Sunt foarte putine persoane, evenimente si tinte in viata mea care ma mai motiveaza sa astept ziua de maine cu un oarecare zambet. Aproape totul imi pare lipsit de sens. Nu ma mai simt ca fiind fiinta care am fost odata. Nu mai simt dorinta aceea arzatoare de a lupta pentru lucrurile in care cred, nu ma mai bucura aproape nimic...

Somnul de care vorbeam in primele randuri imi ofera cumva acea liniste pe care treaza nu o am. In somn si in vise reusesc cumva sa stau fara ganduri...sa plutesc in deriva catre mie...catre copilul din mine pe care l-am renegat atat de mult in ultima vreme. In somn reusesc sa devin mica si protejata. In realitate sunt mare, sunt o persoana care trebuie sa isi infrunte problemele pe care ea si le-a creat, care vrea sa fuga de responsabilitati si asta nu din cauza incapacitatii de a le face fata ci din cauza inexistentei unui motiv suficient de puternic pentru a continua lupta...pentru a continua a vietui. Viata mea exista atat vreme cat eu traiasca...cat eu o fac sa existe....atata vreme cat o gandesc si actionez in sensul prelungirii acesteia... Dar daca nu mai gasesc scanteia care sa reaprinda focul ce fac? Ce ma fac? ...stiu...dorm...imi dorm viata...refuz sa o traiesc asa cum se cuvine si sper ca intr-o buna zi sa ma trezesc, sa-mi zambesc si sa-mi imbratisez viata...sa o traiesc! Mi-e dor de tine, Viata mea...mi-e dor de tine si de mine!

Draga...

Draga Sirap,

Refuzi in continuare sa vobesti cu mine si te incapatanezi sa te ascunzi dupa degetel. Nu te inteleg. Cuvintele sunt niste nestemate si ne-au fost daruite cu gandul ca le vom foflosi...poate chiar ca vom abuza de ele (in sensul bun al cuvantului bineinteles) dar tu refuzi acest dar...cel putin in raport cu mine. Nu am sa iti mai pun eterna intrebare: "De ce?", stiu ca nu ai sa-mi raspunzi!

Stii...schimbarea de care tu imi vorbeai are loc insa e doar o schimbare de suprafata...o schimbare a mastii pentru ca in esenta suntem mereu aceiasi...mereu. Si tu, Sirap...si tu...asa ca hai sa punem mastile in sertarul din care le-am scos si macar pentru un minut sa fim noi insine...fata de ceilalti si mai ales fata de noi!

Cu drag,

Sirronde!