Daca tu ai vrea...

Daca tu ai vrea,

Sa fiu numai a ta,

Acorda-mi o clipa

Sub a ta aripa!

Daca tu ai vrea,

Ca in inima ta

Sa pogoare lumina

Atunci da-mi o stea,

Ca mangaiata de ea

Sa-ti luminez calea,

Sa-ti daruiesc iubirea

...sa simti fericirea!

Daca tu ai vrea

Sa ma atingi noaptea

Coboara-ti privirea...

Sfideaza stiirea...

Iar in al noptii tremur,

Cand eu ma cutremur,

Pe-al lunii murmur,

Paseste ca un susur...

De dragoste plin,

Sa vin vin sa te-alin

Sa-ti soptesc lin

Ca si eu am sa vin...

Spre sufletul tau,

Din fundul de hau

In care doar soapta

Imi zice: "Captata!"

Sa iti simt chipul,

Sa-nfrunt destinul...

Sa stiu ca doar unul

Imi e salvatorul!

Vino in noapte,

Printre mii de soapte

Sa fi langa mine...

Sa fiu langa tine!

Daca tu ai vrea

Sa fiu doar a ta

Nu mai lupta

Caci lupta e mea!

...trepte si din nou trepte...

... am ajuns la scoala si...am urcat trei trepte...

...m-am intors la camin am urcat douazeci de trepte...am uitat ceva si asa ca le-am coborat...apoi le-am urcat din nou...
...am urcat pana acum nouasprezece trepte din viata mea...
...am urcat fiecare treapta necesara pentru a acumula informatii...
                Suntem inconjurati de trepte pretutindeni si mereu...Sa va spun o povestioara!
                Un om se hotaraste sa isi abandoneze stilul monoton de a vietui si astfel pleca in cautarea sensului sau!...Calatoreste ziua, calatoreste noaptea, calatoreste spre nord apoi spre est...isi indreapta privirea spre sud apoi isi grabeste pasii spre vest...tot ceea ce vede e fascinant dar totusi...insuficient!
             Dezamagit se gandeste sa abandoneze incercarea sa si sa se intoarca acasa dar ce vede...la 50 de metri se zareau niste trepte...pareau parca atat de stralucitoare. S-a gandit sa mearga pana acolo! In momentul in care a ajuns o dorinta nebuna il indemna sa vada unde conduc! A inceput cu o oarecare teama sa le urce...teama umbrita insa de curiozitatea care ii umpluse intreaga fiinta!
          A urcat primele 10 trepte dar in momentul in care a ajuns la a 11-a piciorul drepi ii aluneca si cade ajungand la cea de-a doua treapta! Ridicandu-si privirea isi indreapta trupul si porneste din nou! Ajungand din nou la cea de 11-a e atent si astfel ocoleste pericolul! Urca inca 10 trepte...inca 20...inca 30 si tocmai cand calca mai increzator un vant puternic il loveste! Simte cum oasele i se frang in timp ce se rostogoleste pe scarile reci si ascutite...durerea e insuportabila...! Ajunge la treapta a 29-a! Plin de durere simte cum un ichid caldut ii mangaie fruntea si parca se prelinge usor pe obraz si pe gat...era seva sa vitala...isi sparsese capul! Se aseaza pe treapta si ofteaza...oare sa se mai urce...sta si se intreaba: " Oare unde am gresit? Eram atent! Ce ma trantit? De ce?" Dar dorinta sa de a afla ce se afla acolo sus era cu mult mai puternica decat mesajul ratiunii! Si asa a plecat din nou! A inceput sa urce!
            A ajuns le treapta de pe care cazuse! Vantul veni din nou dar acum era pregatit! S-a aplecat si a imbratisat treapta iar vantul trecu pe deasupra lui fara sa-l mai doboare...a urcat in continuare, de data aceasta mult mai atent, mult mai pregatit si mult mai hotarat! Increderea sa l-a facut sa nu mai simta durerea! Creierul parca anihilase orice comanda de a mai simti vreun junghi sau vreo farama de usturime! Stors de puteri, simtind ca energia din tot corpul sau si dorinta de a mai continua s-au sfartsit, doreste sa renunte...dar nu o face!
           Trecand cea de-a 1001 treapta vede...vede un camp intins, vede flori colorate in toate culorile posibile...aude un susur vesel...aude ciripit gingas de pasarele...ajunsese la sfarsitul calatoriei sale!
           Durerea, ranile, oboseala...toate disparusera! Se simtea ca si cum a fi renascut! Parca acum vedea, auzea si simtea pentru prima oara! Multumit si linistit se intoarce si coboara! Ajunge la baza scarilor si continua sa mearga! Se hotaraste sa mai arunce o ultima privire inapoi dar cand se intoarse nu mai era nimic! Absolut nimic!
          Ajunsese in cele din urma acasa! Curiozitatea si senzatiile de plictiseala si amorteala fizica si spirituala complet! Era intr-adevar un nou om!
           Ceea ce nu stia era ca in spatele scarilor era o usa...o usa care ducea exact in acelasi loc!
            Multi i-au urmat si tot multi au ales usa! Au privit, s-au intors si au plecat satui de atatea peisaje banale (asta in opinia lor)!...asa e s in viata! multi prefera sa aleaga calea usoara, calea fara obstacole si fara dificultati dar se plictisesc repede si se indreapta spre altceva mereu nemultumiti! Si asa si sfarsesc! Nemultumiti! Cei putini insa...cei care au avut taria sa urmeze scarile sunt adevaratele persoane...persoane putine dar vii!
             ...intotdeauna va fi asa! Sa nu uitam insa ca tocmai zidurile care ni se ridica in fata si pe care reusim sa le escaladam...ca tomai treptele pe care cadem trantiti de vartejul destinului...tocmai ele ne fac mai puternici si mai pregatiti!

...as fi putut ajuta dar nu am vazut...

...era seara! Am iesit cu capsorul pe ferestra sa iau o gura de aer proaspat si ma gandeam ca apoi am sa merg sa dorm! Dar ceva nu imi dadea pace! Parca dincolo de linistea profunda care se asezase deasupra orasului si cu mlt mai departe de intunericul gros si presarat cu pistrui de lumina era ceva ciudat! ...era ca si cum u glas pe care nmen nu-l putea auzi, nicimacar eu dar care iti patrundea in intreaga fiinta te hema sa vezi ceva inedit...un spectacol rupt dintr-o lume de vis! Mi-am spus: " Iarasi am baut prea multa Cola!" si am zambit ironic dar totusi...nu vroiam sa plec de langa fereastra! Am hotarat sa mai arunc o ultima privire si sa gust din aroma tarzie de toamna in speranta ca asa poate, poate Mos Ene ma va zari si-mi va presara si mie niste praf pe gene...si atunci ce mi-a fost dat sa vad! Undeva, la ani lumina distanta se intampla ceva spectaculos...o dara de lumina aluneca usor, parca in ciuda tuturor pamantenilor care o priveau plni de uimire! Era o "stea cazatoare"! De fapt era o minunatie de stea! Parca era capetenia licuricilor care se indrepta pentru a celebra o sarbatoare urmata de intreg alaiul sau! Mi-am spus haide sa-mi pun o dorinta dar pana sa imi pun dorinta minunatia a disparut!...am ramas oarecum trista!
Mi-am spus atunci " Cati dintre noi nu ratam ceea ce e cu adevarat minunat din cauza unui lucru marunt care ne distrage!" De atatea ori suntem orbiti de stralucirea din jur incat uitam sa ne mai uitam la lucrurile cu adevarat importante! Le lasam sa treaca pe langa noi! Suntem pasivi si ndiferenti tocmai in momentele in care ar trebui sa avem o conduita opusa...adica sa fim activi, dimanici...
In seara aceea ratasem ceva cu adevarat important si interesant! Nu steaua cazatoare era evenimentul deosebit pe care trebuia sa il vad ci altceva...ceva nu la fel de stralucitor...nu la fel de rar...ceva aproape banal!...ceea ce ar fi trebuit sa observ in acea seara erau lacrimile unei persoane pe care o intalnesc zilnic la cantina...un mosulet maruntel, mereu trist si cu aceeasi servieta in mana dreapta de ani de zile! Lacrimile lui ar fi rebuit sa le observ dar nu le-am observat decat prea tarziu si anume in momentul in care satul sa mai rabde frigul care ii patrundea pana in adancul oaselor s-a indreptat spre padurea care acum era amestecata cu intunericul primejdios al noptii!
...as fi putut sa il vad de la fereastra mea dar m-am lasat orbita de o stea...e stea trecatoare...puteam sa il ajut...dar nu l-am vazut! Un sfat: deschideti mereu ochii si priviti in jurul vostru! Poate chiar la urmatorul colt este un suflet care tanjeste dupa o farama de ajutor...ajutor pe care voi il puteti da...daca deschideti bine ochii...!!!

...pentru voi...

...a inceput un nou an, noi provocari imi bat la usa...prieteni noi, materii noi...un nou inceput...

Stau si privesc in urma si ma cuprinde un stranu sentiment de nostalgie! Atatea persoane deosebite alaturi de care am petrecut un an din viata mea...un an intreg! Am invatat atat de multe lucruri...cum sa fiu puternica in ciuda faptului ca inima imi lacrimeaza ( nu-i asa teddy:)), cum sa lupt pentru ceea ce cred ( my wife:)), cum sa imi ascund sentimentele in lucruri marunte si sa le arart celor din jur aprecierea pe care o simt pentru ei prin cele mai mici gesturi ( alaturi de o chitara magica...chitara lui Bo), cum sa cd si sa ma ridic mereu mai puternica ( asa cum doar roxette stia), cum sa fiu mereu atenta si diplomata ( nu-i asa ana?), cum sa las dragostea sa pluteasca ( asa ca voi, sil si ela) si poate ca cel mai mai minunat lucru pecare l-am avut de invatat nu a fost de la fiecare in parte ci de la voi toti...asa ca o mare familie, ceea ce ati si fost de fapt pentru mine anul trecut!

Ma gandesc la voi! Ma intreb de ce nu v-am stiut pretui atunci cand ati fost aici...cand era cu totii aici! ... va voi pastra mereu in sufletelul meu de boboaca asa cum erati...plini de energie si intotdeauna optimisti!...cate clipe trecute...cate amintiri..toate imi servesc acum pentru ceea ce ma asteapta...sper sa nu va dezamagesc...si sper ca viitorul sa ne mai permita sa ne reintalnim noi toti...macar odata! Pana atunci sper ca pasii sa va fie calauziti de intelepciune, optimismul si convingerea ca veti reusi tot ceea ce va propuneti sa nu va lipseasca o clipa si inca ceva, ceva ce am invatat de la: daruiti iubire mereu indiferent daca primiti sau nu inapoi! De multe ori iubirea ne tine mereu tineri si desi ne poate arunca in cele mai adanci suferinte tot ea ne ridica si ne da aripi sa putem zbura spre cele mai nebanuite cai!...

All I need is a true person in my life...

....we often wander: "Why are we unhappy?" Is it because of us? Is it because of those surrounding us? What have we done wrong?...where is or was the mistake?

Questions...and again questions! when will they end? When will we be able to look around us and say: "I am happy!...I'm happy because I do not have anymore questions!"....." I'm happy because I fell them close to me..." Who are them? "Them" are each one of us! Each special person that we think we see but in fact we are just passing by him or her, caught in our daily problems!

Maybe if we'll learn to keep those we love near us than maybe we will stop feeling so alone...we will learn that a look can touch you...a smile can give you wings...a word can take or give you your selftrust...People often do these small things without knowing or even wanting...it just happens! Some of us ask themselves: "Do I desirve this?"...The question is not wheather you, him or her diserve it because we all do! The question is how long will it take until people will realise the importance of their gestures...of their way of beeing...how long?

You see, everything that happens has its purpose....we cannot know it because it is somewhere above us but is there...it exists!...to be continued...

...critici si iar critici...

...nu stiu cum se face dar fiecare se crede cel mai avizat critic atunci cand se intampla sa gresesti! De ce nu pot unii intelege ca fiecare fiinta umana e o experienta unica si ar trebui tratata ca atare? Unii tind sa creada ca toti trebuie sa ne supunem regulilor aceluiasi etalon! Dar poate fi creat un sistem de masurare pentru actiunile, gandurile si sentimentele tuturor?

Sa le iau pe rand! Pentru actiunile generale intalnim reglementarile prevazute de actele fiecarui stat, Constitutie, Coduri( Cod civil, Cod penal) si codurile aferente care reglementeaza desfasurarea procedurilor in cazul incalcarii prevederilor, codurile de procedura! Se incearca o generalizare in aceste acte dar totusi, totul se incearca a fi dus spre general din motivul ca nu se pot acoperi cazurile particulare in multitudinea si diversitatea lor...

Gandurile si sentimentele! Inca din cele mai intunecate timpuri s-a incercat o deslusire a acestor doua dimensiuni...o intelegere a lor...daca s-a reusit in totalitate? Cred ca raspunsul il cunoastem prea bine pentru a-l mai reda aici! Se cerceteaza neincetat, se compara se, se discuta...si totusi intentia e aceeasi: de a gasi elemente general valabile pentru ca din nou diversitatea si multitutdinea subiectilor este principalul obstacol!...toate tind spre o generalizare iar faptul ca fiecare e diferit in felul sau este confirmat prin insasi incapacitatea de a recunoaste si intelege fiecare persoana in complexitatea ei!

Ma intreb asadar, de ce unii tind sa se creada cei mai avizati critici...cele mai indicate persoane care ne pot arata calea adevarata pentru a ne cunostem pe noi insine si a fi in deplina armonie cu noi insine din moment ce noi nu putem face aceste lucruri in deplinatea lor?

...alaturi de frunze...

... am iesit ieri pe balcon! "O alta zi banala tocmai incepe!", mi-am spus dezamagita! Soarele se ascundea in spatele norilor incruntati parca..." Ce bine!Va ploua in sfarsit!", si am suras! M-am intors in camera si am inceput sa citesc! Nimic nu imi parea intr-atat de interesant incat sa uit ca sunt trista! Am inchis cartea si am hotarat sa ies sa ma plimb!

Mi-am luat haina si am alergat pe scari sperand sa nu ma impiedic! In final am ajuns afara si pentru o clipa am crezut ca nu mai sunt in banalul si morbidul peisaj pe care il contemplasem cu cateva minute in urma...un aer proaspat ma mangaia acum...stropi catifelati de ploaie imi brazdau fata...aceiasi stropi care se lasau patrunsi de lumina blanda care tocmai incepea sa isi scoata capsorul timid...parca intreba:" Oare ma va vedea cineva?"

Am tras aer in piept si am inceput sa ma plimb...incet...printre stropii de ploaie, doar eu, picurii cristalini si muzica pe care o auzeam pretutindeni! Frunzele sa leganau agale lasand adierea proaspata sa le povesteasca basme nemuritoare parca...imi povesteau si mie ceea ce auzeau iar eu stateam si le ascultam...ma gandeam:" Traiesc atat de putin si totusi atat de mult! Pretuiesc fiecare clipa, se bucura de fiecare strop de ploaie si de fiecare firicel e vant! Pot oare si eu sa invat de la ele sa traiesc intocmai?"

Ploaia continua sa cada dar nu am plecat, m-am asezat pe iarba uda si am stat acolo...am ramas ascultand alaturi de frunze povestea adusa pe aripile vantului, din colturi indepartate si din din vremuri uitate...traind alaturi de ele iar ele alaturi de mine...fiecare clipa...!

... cum as putea oare sa evadez...

...stau si ma gandesc: oare cum as putea eu sa evadez din cercul acesta mic si ingust care parca ma sufoca tot mai mult...pe zi ce trece ma simt din ce in ce mai imobilizata!
Atat de mult as vrea sa pot cumva sa scap, sa evadez! Mi-am indreptat privirea spre lectura! Intotdeauna am gasit in cartile pe care le citeam un adevarat univers...un prieten...un sprijin...alint si intelegere....un locusor ascuns...departe de rautatea si privirile tuturor...ma lasam prada unei lecturi nebune...ma refugiam si ma simteam in siguranta!
Astazi...am senzatia ca usile s-au inchis iar acel univers imi e refuzat acum! L-am abandonateu neglijandu-l iar acum m-a abandonat si el!...imi refuza privilegiul de a ma abandona in bratele sale...
Ma uit cu ochii inlacrimati spre spre tot ceea ce ma inconjoara!...nimic nu imi confera sentimentul dupa care tanjesc...nimic si nimeni nu poate sa ma cuprinda in bratele sale si sa imi spuna ca totul va fi bine...ca micutzul copil care se ascunde in mine nu va pieri!...nu va disparea! Nimicul pe care il vad ma inspaimanta...ma determina sa ma inchid si mai tare...daca nimic nu ma poate proteja atunci increc eu sa fac asta! Devin o stana de piatra care va ramane asa pana in momentul in care va putea fi din nou o fiinta calda!
Dezamagirea, tristetea si durerea...toate le simt si toate ma seaca de putere! Cum pot sa lupt daca nu am forta necesara? Cum ma pot ridica daca greutatea care ma apasa nu-mi permite? Cum pot sa zambesc daca inima imi plange? Cum? Luptand chiar daca tot ce mai am e speranta? Incercand sa zbrobesc piatra care ma apasa? Transformand lacrimile de tristete in lacrimi de bucurie?...oare am sa le pot face?
...atatea intrebari...dar fara raspuns!
...sa fie oare raspunsul in interiorul meu iar eu sa nu imi fi dat seama?...sa fi negat oare realitatea intr-atat de mult incat am inceput sa nu mai deosebesc lucrurile adevarate de cele false?...oare asta sa fie cauza durerii pe care o simt?...nu stiu...nu stiu ce sa-mi raspund dar in toata ceata care ma inconjoara stiu ca am sa gasesc un raspuns...o farama macar din el!...stiu ca dincolo de universul acesta ingust se afla ceva mult mai puternic...o forta care dirijeaza totul...o forta a carei existenta noi o percepem vag dar stim ca e...o forta care mai inati de toate ne-a creat cu un scop...pana si nimicul are rolul sau in toata scena...in tot teatrul pe care il jucam in fiecare zi!
...se pare ca acum nu imi mai ramane decat sa am incredere si rabdare...

...si totusi alunec...

...pentru o secunda am avut impresia ca nu mai alunec...am crezut ca am scapat de calatoria mea spre nimicul care ma inspaimanta insa se pare ca totul reincepe!
Nu stiu cum sa mai interpretez lucrurile, nu stiu cum sa le mai privesc...ma simt pustie si parasita...parasita de vise, de visuri, de sperante si de lumina zilei de azi! As vrea sa evadez din lumea aceasta, stramta si fara sentimente! As vrea sa sa pot, macar pentru o clipa sa nu mai stiu nimic de mine, de tot ceea ce ma inconjoara...de zambete si lacrimi!
Dar nu pot! Nu reusesc! Incerc sa-mi intind aripile dar lame ascutite mi le reteaza si ma arunca inpoi spre pamant! Incerc sa ma agat cu unghiile de o stanca, reusesc sa urc...putin...dar nu mai am putere...mana mi se desprinde si cad din nou...ma izbesc de stancile colturoase! Picuri rosiatici mi se preling de-a lungul mainii! Ma ghemuiesc si incep sa plang! Sunt atat de mica...nu pot sa fac nimic!
Nu renunt! Cu aripile frante si mainile tremurande ma ridic! Nu zaresc nimic in jurul meu decat fudul prapastiei de care stiu ca am sa ma izbesc intr-un final!
Zambesc! Stiu ca ma asteapta sfarsitul unei lupte al carei deznodamant va hotari daca ma voi putea intoarce spre lumina sau voi ramane in continuare in intuneric!...Dar totusi zambesc pentru ca stiu ca voi lupta pana la ultima sulflare, pana cand voi simti ca si ultima picatura din seva rosiatica se va scurge...voi lupta chiar daca soarta e impotriva mea pentru ca stiu...sfarsitul acestei lupte nu e decat un alt inceput...o noua sansa...pentru ca la sfarsit stiu ca am sa reusesc sa ajung la ceea ce caut cel mai mult...voi reusi sa ma gasesc pe mine insami!

...un joc...jocul tau...

...o greseala neintentionata...o gluma nevinovata...o sansa de a vedea si cealalta fata a lucrurilor...
Astazi am facut cea mai mare greseala pe care o puteam savarsi...am lasat sa se zareasca o umbra de neincredere! O stupiditate din partea mea dar asta nu conteaza intr-atat de mult precum conteaza efectul pe care l-a avut asupra celeilalte parti!
E atat de ciudat cum uneori pornesti la drum cu intentia de a detensiona o stare, cu intentia de a descoperi, de a comunica...pleci cu zambetul pe buze! Zambesti in continuare dar nici macar nu incepi sa faci primul pas si deja vezi cum nori intunecati se apropie! Te sperii dat totusi zambesti! E jocul tau doar si nu poti sa cazi in capcanele proprii! Mai faci doi pasi...parca sunt mai timizi si mai retinuti! Oare de ce? Sa fie oare din cauza ca intregul peisaj care pana acum parea rupt dintr-o opera romantica incepe sa prinda contururi bacoviene? Zaresti nori plumburii deasupra crestetului tau! Simti cum teama iti patrunde in suflet...ti-l impietreste...si simti apoi gustul de care iti era cel mai teama...gustul sangelui tau preschimbat in plumb!
Esti cuprins de intuneric...intunericul devine mama, tata, frate si sora...soare si luna! Te simti din ce in ce mai mic! Ai vrea sa fugi dar nu stii ce e inaintea ta...ai vrea sa strigi dar singurele sunete pe care le poti scoate sunt gemete de durere inabusite de greutatea intunericului!
Esti singur si parasit! te ghemuiesti si incepi sa plangi! Oare ai sa mai poti vedea vreodata zambetul lunii...mai poti simti adierea vantului...te mai poti lasa cuprins in
bratele primelor raze de soare...!
Lacrimile iti brazdeaza obrajii si simti ca aerul devine greu de respirat! Te sufoci! Incerci din nou sa te ridici...sa chemi ajutor dar degeaba! Ramai tintuit in acelasi loc, inconjurat de acelasi intuneric, apasat de acelasi aer greu si plangi...doar tu ai acceptat sa intri in joc...e jocul tau...ai uitat? Oare ai sa mai reusesti vreodata sa iesi din el?
Te trezesti subit si constati ca tot jocul ers de fapt un vis! Rasufli usurat si zambesti privind la soarele care tocmai iti vesteste o noua zi de victorie nestiind insa ca jocul abia acum incepe!

Statul privit dintr-o alta prisma...

Georges Burdeau scria intr-una dintre lucrarile sale dedicate statului:

" Nimeni, niciodata nu a vazut Statul. Totusi, cine i-ar putea nega realitatea, existenta? Locul pe care il ocupa in viata noastra cotidiana este atat de important, incat nu ar putea fi retras fara a compromite posibilitatile noastre de viata. Noi ii imprumutam toate pasiunile umane: el este generos sau zgarcit, ingenios sau stupid, crud sau ingaduitor, discret sau invadator. Si pentru ca il consideram subiect al acelor miscari ale inteligentei sau sufletului care sunt proprii omului, ne indreptam spre el cu sentimente pe care, de obicei, ni le inspira persoanele umane: increderea sau teama, admiratia sau dispretul, dar uneori si un respect timorat sau o adoratie atavica si inconstienta a fortei se amesteca cu nevoia pe care o avem de a crede ca destinul nostru nu este abandonat hazardului. Ni se intampla uneori sa blestemam acest stat, dar simtim ca la bine si la rau, suntem legati tot mai mult de el."

...cat de mici si neinsemnati suntem...

...daca as fi putin mai mare i-as prinde lunii o fundita si as pluti impreuna cu ea pe suava melodie a marii,... daca as fi putin mai mare as strapunge inima soarelui si din picurii de sange auriu as faurii o lume noua, o lume fara rautate...dar nu sunt mare...nu sunt nici macar cu putin mai mare!
Sunt o farama din tarana pe care tu chiar acum o calci in picioare, sunt una dintre frunzele carora chiar azi le-ai dat foc in joaca, sunt una dintre nenumaratele picaturi de ploaie care se izbesc in fiecare noapte de fereastra ta...sunt prea mica pentru ca cineva macar sa ma zareasca, darmite sa ma si priveasca!
Asa e fiecare dintre noi...niste franturi dintr-o poveste de prea mult timp uitata si care incearca in fiecare clipa sa se aghete macar de o farama de realitate!
Cum sa facem noi sa nu mai depindem de povestile din care nu vrem sa mai facem parte?
Raspunsul se afla in zorii fiecarei dimineti...o dimineata pe care noi insa nu o stim...e dimineata in care sufletul nostru se simte pur si usor!...oare cand o vom simti si noi...!

...cam asa suntem in fiecare zi, fiecare dintre noi! prinsi in propria noastra lume ingusta si mizera unde singurul lucru cert e ziua de azi! Privim unii la altii si ne intrebam...oare de ce Dumnezeu nu a vrut sa ne dea aripi si noua ca si ingerilor sai? Oare de ce ne lasa mereu in momentele de rascruce singuri, ne loveste mereu atunci cand suntem fericiti...! De ce?
Multi ne-ar raspunde ca astfel el doreste sa ne incerce credinta...sa ne intareasca!...dar oare sa nu ne fi lasat nici o portita de alinare, nici un sprijin real in lumea asta de prea multa rautate pangarita?...stau, mangai o floare, ii simt finetea si fragilitatea si-mi spun...ba da, ne-a lasat!
E dragostea! E elementul care ne inconjoara si care ne face sa fim ceea ce suntem! daca avem dragoste si daruim dragoste atunci reusim sa fim mai aproape de Dumnezeu si odata cu asta mai aproape si de noi insine!
...si totusi, daca dragostea dispare?