Caruselul toamnei

...toamna...anotimpul amortirii, al drumului spre liniste...spre meditatie... Toamna, anotimpul care ma spinteca sufleteste! O simt cum imi intra pe sub piele, in minte si in inima, imi acopera ochii cu un val de tristete...imi incetineste pasii...imi domoleste zambetul...imi imputineaza cuvintele! 

          O ador, nu ma intelege gresit dar o simt atat de grea...atat de intensa! Fiecare frunza care cade vibreaza intr-un cantec mut de ingropaciune...fiecare apus e ca o seara de priveghi...fiecare strop de poaie e ca o lacrima care se prabuseste in golul inimii!

          Da! Te simt toamna...te simt atat de bine si da-mi voie sa iti spun ca ma schinjuiesti sufleteste...ma adormi si ma amortesti asa de incet...   E liniste...iar durerea e muta dar stii...te ador!  Asa ai fost mereu si ai avut puterea asta asupra mea de fiecare data! Vino si da-mi voie sa te imbratisez! Prinde-ma de mana si vino la pieptul meu pentru ca mereu ai facut parte din mine...iar eu din tine! 

O inima care inca invata sa bata...

   

    ...simt nevoia sa plec undeva departe...unde sa pot tipa...lovi...undeva unde sa pot plange! Vreau un loc al meu unde sa pot descarca toate rahaturile astea care le am pe suflet! M-am saturat de oameni falsi...de minciuni frumoase...de cuvinte dulci...m-am saturat de toti si toate! Vreau un loc unde sa fiu singura cu toti demonii mei...unde sa ii pot birui! Nu pot face asta aici...intre oameni!                  Imi simt inima grea, satula si obosita!
          Vreau sa ploua afara...sa se dezlantuie o furtuna monstru...pentru ca asa ma simt eu pe interior! Cand ploua am senzatia ca sunt inteleasa...cerul imi simte tipatul si rezoneaza cu mine! Da! Asta vreau azi! Azi e ziua aceea in care vreau sa ma iau de mana si sa ma duc departe de toti si de toate...ziua in  care vreau sa ma infrunt! Ziua in care vreau sa lupt cu mine pentru mine!   Just a very fucked up day...maybe the loneliest day of my life!
           Maine nu e azi! Maine va fi maine dar nu azi!
         

Punct si de la capat?

...daca atunci iti scriam tie...calator neobosit...iata ca astazi ma asez in fata monitorului pentru ca simt nevoia sa imi scriu mie!
...timpul se comprima...traim mai putin dar mai intens...totul e o alergatura nebuna si continua si vreau sa ma opresc... Timpule opreste-te!!! Vreau sa cobor putin sa imi mai trag sufletul!
     A trecut si marea agitatie Covid  19...iar acum ne taram ca niste cadavre cu mastile pe fata...macar asa le mai putem lasa pe cele pe care foloseam inainte sa se mai aeriseasca...stii tu...masca aceea de "sunt fericit!", "sunt nepasator!", "mie nu imi merge nimic prost" etc. etc....
     A trecut dar nu fara sa calce in picioare...sa striveasca vieti...suflete si sperante...juraminte facute in fata lui Dumnezeu pentru ca "Hey, viata e prea scurta! Ea merita sa fie traita din plin!"...da, asa suna inceputul sfarsitului! "Viata e prea scurta ca sa nu fie traita din plin!"- si asta o datoram Covidelului...
     ...ma simt singura...ma simt trista si mai ales ma simt revoltata...revoltata pentru ca nu am stiut cum sa fiu eu... Am incercat mereu sa fiu buna...sa ii fac pe oameni sa se simta happy in preajma mea...sa se simta in siguranta...sa simta ca pot avea incredere...am incercat... si am esuat lamentabil... bunatatea a fost luata drept naivitate si trantita de pereti...    Cer eu oare prea mult daca vreau sa ma accepti asa cum sunt? Cer oare prea mult daca nu vreau decat sa fi tu insuti in prezenta mea? Daca iti cer doar sa fi sincer? Atat! Sa stii ca minciuna doare...si habar n-ai cat de tare!
      Gandurile imi sunt amestecate... stiu ca un sfarsit nu e niciodata doar atat...un sfarsit...O nu! De cele mai multe ori e doar un alt inceput iar ce se ascunde dupa usa care se deschide e probabil cel mai minunat lucru care ti se poate intampla... trebuie doar sa ii permiti sa te imbratiseze si sa pasesti fara teama pe drumul care ti se asterne inainte... E greu...
     E tarziu iar cuvintele raman mute in fata furtunii sentimentelor care se dezlantuie asa ca inchei acum...  incerc sa privesc pe usa care se deschide... imi e teama...dar la urma urmei cu totii ne temem de ce nu cunoastem... Cine stie...poate acum...voi putea fi eu...

Sinucidere: actul suprem de lasitate sau actul suprem de curaj?

 

        Ma gandeam zilele trecute la actul de a-ti lua viata. Sa fie un act de lasitate sau de curaj? Fiinta umana are un mod foarte ciudat de a vedea si de a gandi lucrurile. Atunci cand se vede impresurata de probleme fara a gasi o solutie, o farama de speranta cat de mica...incepe sa isi indrepte gandurile catre intrebarea suprema: "Ce rost am eu?... Mai am vreun sens? Existenta mea e atat de lipsita de sens incat imi dau seama ca sunt un consumator inutil de oxigen." Si de aici nu mai e cale lunga pana la a-si lua viata! Si totusi, chiar sa nu mai fie alta solutie....

          Pentru mine a-ti lua viata din cauza problemelor care apar inseamna gestul suprem de lasitate! Omul e inzestrat cu o vointa atat de mare....cu  putere de a rezista incercarilor vietii, putere de care nu e constient!
         De ce sa te dai batut asa usor?  Crezi ca tie iti e cel mai greu in momentul acesta? Te crezi cel mai sarac si mai de prisos de pe fata pamantului? Crezi ca tot ceea ce faci e in zadar? Ai impresia ca esti singur si ca nimeni nu se gandeste la tine? Nimeni nu te iubeste sau, si mai grav, nu ce sa iubesti?
Omule, iubeste-te pe tine! Tu esti creatia lui Dumnezeu! Tu esti facut dupa chipul si asemanarea Lui! Iubindu-te pe tine il iubesti pe El!
         Tu ai impresia ca viata asta iti apartine sa ti-o iei? Nu!! Nu iti apartine! Ti-a fost data sa o traiesti, sa o folosesti...iti e un dat... Eu sunt de parere ca am fost lasati cu un scop...fiecare dintre noi are o insemnatate desi habar nu are care e...dar e acolo... Te-ai orbit singur...ai inceput sa ratacesti...nu iti mai gasesti drumul... Ei bine, inseamna ca ai ajuns in punctul de unde iti vei incepe cu adevarat calatoria...momentul zero de la care vei incepe cu adevarat sa te vezi...asa cum te vede El si da-mi voie sa iti spun ca esti minunat! Esti ca o carte goala care incepe asa usor sa isi scrie paginile...pagini pline de lacrimi...de tristete...de disperare....de fericire...pagini scrijelite cu unghile sangerande...pagini in care esti tu si nimeni altul...
          Gandeste-te o clipa! Imagineaza-ti iubita...sotia...copilul...parintii...prietenii stand in jurul sicriului tau... Nu e o imagine care sa iti faca prea mare placere nu-i asa? Tu...asa tanar stand nemiscat si rece ca o piatra... cat ai vrea sa ii alini sau sa le ceri iertare...nu o mai poti face acum...ai uitat? Ai hotarat sa iti pui capat zilelor inainte de a apuca sa faci atat de multe lucruri pe care ti le doreai...
           Du-te acasa! I-ai in brate si spune-le ca ii iubesti...spune-ti ca te iubesti...
           Nu iti cer sa iti doresti sa traiesti la nesfarsit! Nu! Iti spun...iti cer... doat atat: sa traiesti o zi in plus! Doar un maine...un maine in care sa lasi soarele sa iti patrunda in suflet....o zi in care sa zambesti....o zi in care sa saruti...sa tii mana persoanei iubite in palma ta si sa te gandesti la toate promisiunile pe care vi le-ati facut atunci cand toata lumea era impotriva voastra,,,,o zi in care sa spui DA...un mare DA vietii... Infrunta obstacolele, razi in fata problemelor, razi din toata inima pentru ca tocmai ele te vor face mai puternic...La naiba! Apuca taurul de coarne si fii VIU! E mult mai greu decat crezi... E atat de usor sa mori...iar cand o faci e doar odata dar nu inca...nu inca suflet drag!
          Nu iti cer decat un azi in care sa te vezi asa cum esti...nu asa cum crezi tu ca esti! Poti fi tot ceea ce iti doresti....atata vreme cat vrei...atata vreme cat ESTI!

un gand

...uneori as deschide usa si as fugi cat de tare si de departe pot...mi-as smulge inima din piept si as sfasia-o...simt prea mult...si pastrez totul acolo in abisul sufletului... sper mereu ca se sterge dar nimic nu se sterge, nu se uita...nu se vindeca ci sta acolo...totul...si lucreaza...