...cat de mici si neinsemnati suntem...

...daca as fi putin mai mare i-as prinde lunii o fundita si as pluti impreuna cu ea pe suava melodie a marii,... daca as fi putin mai mare as strapunge inima soarelui si din picurii de sange auriu as faurii o lume noua, o lume fara rautate...dar nu sunt mare...nu sunt nici macar cu putin mai mare!
Sunt o farama din tarana pe care tu chiar acum o calci in picioare, sunt una dintre frunzele carora chiar azi le-ai dat foc in joaca, sunt una dintre nenumaratele picaturi de ploaie care se izbesc in fiecare noapte de fereastra ta...sunt prea mica pentru ca cineva macar sa ma zareasca, darmite sa ma si priveasca!
Asa e fiecare dintre noi...niste franturi dintr-o poveste de prea mult timp uitata si care incearca in fiecare clipa sa se aghete macar de o farama de realitate!
Cum sa facem noi sa nu mai depindem de povestile din care nu vrem sa mai facem parte?
Raspunsul se afla in zorii fiecarei dimineti...o dimineata pe care noi insa nu o stim...e dimineata in care sufletul nostru se simte pur si usor!...oare cand o vom simti si noi...!

...cam asa suntem in fiecare zi, fiecare dintre noi! prinsi in propria noastra lume ingusta si mizera unde singurul lucru cert e ziua de azi! Privim unii la altii si ne intrebam...oare de ce Dumnezeu nu a vrut sa ne dea aripi si noua ca si ingerilor sai? Oare de ce ne lasa mereu in momentele de rascruce singuri, ne loveste mereu atunci cand suntem fericiti...! De ce?
Multi ne-ar raspunde ca astfel el doreste sa ne incerce credinta...sa ne intareasca!...dar oare sa nu ne fi lasat nici o portita de alinare, nici un sprijin real in lumea asta de prea multa rautate pangarita?...stau, mangai o floare, ii simt finetea si fragilitatea si-mi spun...ba da, ne-a lasat!
E dragostea! E elementul care ne inconjoara si care ne face sa fim ceea ce suntem! daca avem dragoste si daruim dragoste atunci reusim sa fim mai aproape de Dumnezeu si odata cu asta mai aproape si de noi insine!
...si totusi, daca dragostea dispare?