...si totusi alunec...

...pentru o secunda am avut impresia ca nu mai alunec...am crezut ca am scapat de calatoria mea spre nimicul care ma inspaimanta insa se pare ca totul reincepe!
Nu stiu cum sa mai interpretez lucrurile, nu stiu cum sa le mai privesc...ma simt pustie si parasita...parasita de vise, de visuri, de sperante si de lumina zilei de azi! As vrea sa evadez din lumea aceasta, stramta si fara sentimente! As vrea sa sa pot, macar pentru o clipa sa nu mai stiu nimic de mine, de tot ceea ce ma inconjoara...de zambete si lacrimi!
Dar nu pot! Nu reusesc! Incerc sa-mi intind aripile dar lame ascutite mi le reteaza si ma arunca inpoi spre pamant! Incerc sa ma agat cu unghiile de o stanca, reusesc sa urc...putin...dar nu mai am putere...mana mi se desprinde si cad din nou...ma izbesc de stancile colturoase! Picuri rosiatici mi se preling de-a lungul mainii! Ma ghemuiesc si incep sa plang! Sunt atat de mica...nu pot sa fac nimic!
Nu renunt! Cu aripile frante si mainile tremurande ma ridic! Nu zaresc nimic in jurul meu decat fudul prapastiei de care stiu ca am sa ma izbesc intr-un final!
Zambesc! Stiu ca ma asteapta sfarsitul unei lupte al carei deznodamant va hotari daca ma voi putea intoarce spre lumina sau voi ramane in continuare in intuneric!...Dar totusi zambesc pentru ca stiu ca voi lupta pana la ultima sulflare, pana cand voi simti ca si ultima picatura din seva rosiatica se va scurge...voi lupta chiar daca soarta e impotriva mea pentru ca stiu...sfarsitul acestei lupte nu e decat un alt inceput...o noua sansa...pentru ca la sfarsit stiu ca am sa reusesc sa ajung la ceea ce caut cel mai mult...voi reusi sa ma gasesc pe mine insami!

...un joc...jocul tau...

...o greseala neintentionata...o gluma nevinovata...o sansa de a vedea si cealalta fata a lucrurilor...
Astazi am facut cea mai mare greseala pe care o puteam savarsi...am lasat sa se zareasca o umbra de neincredere! O stupiditate din partea mea dar asta nu conteaza intr-atat de mult precum conteaza efectul pe care l-a avut asupra celeilalte parti!
E atat de ciudat cum uneori pornesti la drum cu intentia de a detensiona o stare, cu intentia de a descoperi, de a comunica...pleci cu zambetul pe buze! Zambesti in continuare dar nici macar nu incepi sa faci primul pas si deja vezi cum nori intunecati se apropie! Te sperii dat totusi zambesti! E jocul tau doar si nu poti sa cazi in capcanele proprii! Mai faci doi pasi...parca sunt mai timizi si mai retinuti! Oare de ce? Sa fie oare din cauza ca intregul peisaj care pana acum parea rupt dintr-o opera romantica incepe sa prinda contururi bacoviene? Zaresti nori plumburii deasupra crestetului tau! Simti cum teama iti patrunde in suflet...ti-l impietreste...si simti apoi gustul de care iti era cel mai teama...gustul sangelui tau preschimbat in plumb!
Esti cuprins de intuneric...intunericul devine mama, tata, frate si sora...soare si luna! Te simti din ce in ce mai mic! Ai vrea sa fugi dar nu stii ce e inaintea ta...ai vrea sa strigi dar singurele sunete pe care le poti scoate sunt gemete de durere inabusite de greutatea intunericului!
Esti singur si parasit! te ghemuiesti si incepi sa plangi! Oare ai sa mai poti vedea vreodata zambetul lunii...mai poti simti adierea vantului...te mai poti lasa cuprins in
bratele primelor raze de soare...!
Lacrimile iti brazdeaza obrajii si simti ca aerul devine greu de respirat! Te sufoci! Incerci din nou sa te ridici...sa chemi ajutor dar degeaba! Ramai tintuit in acelasi loc, inconjurat de acelasi intuneric, apasat de acelasi aer greu si plangi...doar tu ai acceptat sa intri in joc...e jocul tau...ai uitat? Oare ai sa mai reusesti vreodata sa iesi din el?
Te trezesti subit si constati ca tot jocul ers de fapt un vis! Rasufli usurat si zambesti privind la soarele care tocmai iti vesteste o noua zi de victorie nestiind insa ca jocul abia acum incepe!

Statul privit dintr-o alta prisma...

Georges Burdeau scria intr-una dintre lucrarile sale dedicate statului:

" Nimeni, niciodata nu a vazut Statul. Totusi, cine i-ar putea nega realitatea, existenta? Locul pe care il ocupa in viata noastra cotidiana este atat de important, incat nu ar putea fi retras fara a compromite posibilitatile noastre de viata. Noi ii imprumutam toate pasiunile umane: el este generos sau zgarcit, ingenios sau stupid, crud sau ingaduitor, discret sau invadator. Si pentru ca il consideram subiect al acelor miscari ale inteligentei sau sufletului care sunt proprii omului, ne indreptam spre el cu sentimente pe care, de obicei, ni le inspira persoanele umane: increderea sau teama, admiratia sau dispretul, dar uneori si un respect timorat sau o adoratie atavica si inconstienta a fortei se amesteca cu nevoia pe care o avem de a crede ca destinul nostru nu este abandonat hazardului. Ni se intampla uneori sa blestemam acest stat, dar simtim ca la bine si la rau, suntem legati tot mai mult de el."