... ploaia...departe dar aproape de mine...

...a inceput din nou ploaia...de data aceasta insa atingerea ei nu m-a mai bucurat asa cum obisnuia sa o faca adeseori. Acum ma simteam straina intr-o lume pe care aveam doar iluzia ca o cunosc...bineinteles ca iluzia era atat de aproape de realitate...

...as fi vrut sa plang dar nu am putut! Nu am putut pentru ca ceea ce era in mine prinsese deja radacini...adanci si puternice... tot ceea ce negasem se acumulase...toate gandurile mele...toate temerile...s-au unit si au format un fel de bariera impenetrabila...

...Vroiam sa o distrug dar nu puteam...eram neputincioasa in fata mea...ma luptam cu mine si nu ma puteam invinge...as fi putut sa-mi redirectionez eforturile...sa caut echilibru dar nu am mai vrut! Nu si de data asta...

...am aruncat umbrela...nu-mi mai era de nici un folos si am ramas in ploaie. Eu nu puteam plange dar stiam ca EA...Cea care m-a alinat mereu o va face in locul meu...stiam asta. Doar ea ma cunoaste...doar ea ma mai intelege...

...stropi mari si intunecati de negura fiintelor mult prea intepenite care zaceau in mine au inceput sa se spulbere in caderea lor violenta...era un dans nebun...era un plans nebun...

...eram doar noi doua...eu si Ploaia...eram doar noi...eu si stropii. Am inceput sa plang si eu...datorita Ei. Stiu ca sacrificiul Ei nu imi va putea spala goliciunea pe care o simt...amaraciunea care zace in mine dar datorita Ei...am regasit o farama din increderea pierduta...increderea in mine si in noi toti.

Putem lupta cu noi insine...si putem castiga batalia...insa atata vreme cat pana si o graunta de indoiala mai exista...biruinta va ramane mereu un vis frumos...prea frumos...