Era odata un batran care nu fusese niciodata tanar. De fapt, in toata viata sa nu invatase sa traiasca. Si neinvatand sa traiasca, nu reusea nici sa moara.
Nu avea sperante, nici nelinisti; nu stia nici sa planga, nici sa rada. Nimic din ce se intampla in lume nu-l indurera, nici nu-l mira. Isi petrecea zilele lenevind pe pragul cabanei sale, fara sa arunce o privire macar catre cer, imensul cristal albastru pe care, si pentru el, Domnul il stergea in fiecare zi cu vata moale a norilor. Unii trecatori ii mai puneau intrebari. Era atat de nins de ani ca lumea il credea foarte intelept si incerca sa se imbogateasca din experienta sa de sute de ani.
”Ce trebuie sa facem pentru a fi fericiti?” ”Fericirea e o nascocire a prostilor”, raspundea batranul. Treceau pe acolo si oameni cu suflet nobil, doritori sa fie de folos aproapelui.
”In ce fel ne putem sacrifica pentru a-i ajuta pe fratii nostri?”, il intrebau ei. ”Cel care se sacrifica pentru omenire e un nebun”, raspundea batranul cu un ranjet sinistru.
”Cum ne putem indruma copiii pe calea cea buna?”, il intrebau parintii. ”Copiii sunt niste serpi”, raspundea batranul. ”Nu te poti astepta de la ei decat la muscaturi veninoase.” La batranul pe care toti il credeau intelept, veneau si artistii si poetii.
”Invata-ne sa ne exprimam sentimentele pe care le avem in suflet”, ii spuneau ei. ”Ati face mai bine sa taceti”, mormaia batranul. Incet, incet ideile lui rele si triste, incepura sa influenteze lumea.
Din coltul sau posomorat, unde nu cresteau flori si pasarile nu cantau, Pesimism, (caci acesta era numele batranului cel inrait) sufla un vant inghetat peste bunatate, peste iubire, peste generozitate care, atinse de acea suflare de moarte, se ofileau si dispareau.
Toate acestea nu-i placeau deloc Domnului care hotari sa faca ceva. Chema un copil si-i spuse: ”Du-te si da-i un sarut acelui biet batran.” Copilul asculta. Cuprinse cu bratele lui gingase si grasute gatul batranului si-i dadu un sarut umed si zgomotos pe fata lui zbarcita. Pentru prima oara, batranul se mira. Ochii lui tulburi se inseninara dintr-o data. Caci nimeni nu-l mai sarutase pana atunci.
Astfel deschise ochii spre viata, iar apoi muri, zambind. Uneori, intr-adevar, ajunge un sarut. Un ”Te iubesc”, chiar si doar soptit. Un ”Multumesc”. O apreciere sincera. Este atat de usor sa faci fericit pe cineva. Atunci, de ce nu o facem?
Aceasta e una din acele povestioare pe care le gasesti din intamplare dar care reusesc sa te miste atat de tare incat parca te urmaresc la fiecare pas...iti soptesc ca nu esti pe drumul cel bun...te indeamna sa te intorci...
Daca glasul lor va fi auzit depinde doar de noi...de noi cei care ne ascundem in interiorul nostru...
