
De o vreme incoace am o pofta de somn de neinvins! Ma trezesc devreme extrem de obosita si m pun din nou la somn...dorm inca 4 ore si ma trezesc la fel de obosita. Incerc sa nu mai pierd noptile si sa ma pun sa dorm mai devreme dar degeaba, tot obosita ma trezesc. Ascult muzica alerta dar in loc sa ma binedispuna ma oboseste. E ca si cum as vrea sa dorm la nesfarsit...un dulce somn etern. Am incercat sa imi dau seama de ce dorm atat de mult...si in gand nu mi-a venit decat un singur gand: somnul acesta e echivalentul mortii la care intr-un mod mai mult sau mai putin constient ravnesc.
Sunt foarte putine persoane, evenimente si tinte in viata mea care ma mai motiveaza sa astept ziua de maine cu un oarecare zambet. Aproape totul imi pare lipsit de sens. Nu ma mai simt ca fiind fiinta care am fost odata. Nu mai simt dorinta aceea arzatoare de a lupta pentru lucrurile in care cred, nu ma mai bucura aproape nimic...
Somnul de care vorbeam in primele randuri imi ofera cumva acea liniste pe care treaza nu o am. In somn si in vise reusesc cumva sa stau fara ganduri...sa plutesc in deriva catre mie...catre copilul din mine pe care l-am renegat atat de mult in ultima vreme. In somn reusesc sa devin mica si protejata. In realitate sunt mare, sunt o persoana care trebuie sa isi infrunte problemele pe care ea si le-a creat, care vrea sa fuga de responsabilitati si asta nu din cauza incapacitatii de a le face fata ci din cauza inexistentei unui motiv suficient de puternic pentru a continua lupta...pentru a continua a vietui. Viata mea exista atat vreme cat eu traiasca...cat eu o fac sa existe....atata vreme cat o gandesc si actionez in sensul prelungirii acesteia... Dar daca nu mai gasesc scanteia care sa reaprinda focul ce fac? Ce ma fac? ...stiu...dorm...imi dorm viata...refuz sa o traiesc asa cum se cuvine si sper ca intr-o buna zi sa ma trezesc, sa-mi zambesc si sa-mi imbratisez viata...sa o traiesc! Mi-e dor de tine, Viata mea...mi-e dor de tine si de mine!
Prea multa tristete...solitudine...intr-o lume de douazeci de ani. Douazeci de ani...ce varsta!!!! La douazeci de ani ,trebuie sa ai lumea la picioare, sa rascolesti lumile si spatiul in cautarea aventurii, a necunoscutului.Moartea insesi se teme de varsta asta. Sacrificiul e inutil, atata timp cat nu serveste nimanui.Viata nu e un vis,e o realitate obiectiva. Clopotele manastirii nu aduc nici pace,nici iubire, pentru ca asceza contrazice biologia.
ReplyDeletePetronius
Domnisoara...iazurile fierb
ReplyDeleteFlorile vegheaza-n serpentine
Daca tu...ai cumpara un cerb
Eu fara frunze n-as veni la tine
Domnisoara..domnisoara
Stoluri peste campuri zboara
Clipa-i aripa usoara
Si pe ceasul meu coboara
Peste flori...se face seara
Domnisoara...stelele ard in vin
Noaptea s-a oprit la tine in plete
Dor in inimi este prea putin
Aur e prea mult in verighete
Domnisoara...pasii tai usori
M-au purtat mereu pe-o mare sumbra
Escortat in viata de doi sori
Eu sunt arestatul fara umbra
Domnisoara...domnisoara
Clipa-i aripa usoara
Si pe ceasul meu coboara
Peste flori...se face seara
Domnisoara...
Petronius
Petronius...de data aceasta, cu poezia aceasta...m-ai lasat extrem de placut impresionata!
ReplyDeleteArestatul fara umbra...escortat de cei doi sori...? Acum tu imi pari cel trist...cel condamnat la singuratate...
...cine esti tu, Petronius?
Eu sunt o-mperechere de straniu
ReplyDeleteSi comun,
De aiurari de clopot
Si framantari de clape
In suflet port tristetea planetelor ce-apun,
Si-n cantece,tumultul caderilor de ape...
Eu sunt o cadentare,de bine
Si de rau,
De glasuri razvratite
Si resemnari tarzii
In gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Si-n visuri,majestatea solarei agonii...
Eu sunt o-ncrucisare de harfe
Si trompete
De lenese pavone
Si repezi farandole
In lacrimi port minciuna tacutelor regrete,
Si-n ras,impertinenta sonorelor mandole.
Eu sunt o armonie de proza
Si de vers
De crime
Si idile,
De arta
Si eres...
In craniu port Imensul,stapan pe Univers
Si-n vers,dorinta celui din urma Neinteles...
Petronius Mes omages,Madam
Nopti de vis...
ReplyDeleteCe s-au stins
In van
Cugetari
Rugaminti
In zadar
Iarba prin par, pe obrajii ei
Si pe ochii caprui
Ce plangeau la zei
Intr-un loc
Ea mergea
Mereu...
Nimeni nu
Va afla
Taina ei
Petronius
Tot ceea ce nu este zadarnic
ReplyDeletee condamnat
sa devina
plicticos.
Petronius
Marita-te cum spune tata, marita-te cum spune mama,
ReplyDeleteMarita-te cat mai rentabil, sa-ti faci parintii fericiti
Si-abia in ultima instanta, macar atat mai tine seama,
Si de iubire si de tine cand ei te vand sa ta mariti.
Ce rost mai are romantismul, romantici nici nu mai exista
Iar portia de vis a lumii mai mica e cu orice an,
Te inteleg ca esti constransa intr-o sinteza realista
Si esti scarbita de cosmarul unui absurd avort spontan.
Cu cat se vinde azi sarutul, strainii cat mai dau pe piata ?
Si bastinasii care-l fura , mai au si ei mercurial ?
Marita-te cum spun parintii, sa ai si tu un rost in viata,
Fii ipocrita si declara, ca-i mariajul ideal.
Ai fost un fel de Cosanzeana, ai fost un fel de ipoteza
Si mirosea atat de bine fiinta ta de strugur copt,
Dar ca-ntrun teasc, fanatizata de o familie burgheza
Nici n-aveai timp sa fii gustata, ca uite vine ora 8.
Marita-te, cum spune mama, marita-te cum spune tata,
Esti obosita si bolnava, ai inceput sa ai trecut,
Si nu uita cand, dupa datini, intreaga nunta este gata,
Sa-ti iei concediu de odihna, ca sa-ntelegi ce ai facut.
Petronius
Habar n-ai ce vorbesti si habar n-ai cum sunt, care-mi este crezul si dupa ce imi ghidez eu viata...care-mi sunt principiile dupa care gandesc, aleg si actionez! Habar n-ai Petronius...! Pacat! Nu mi te mai adresa ca si cum m-ai cunoaste pentru ca nu dai dovada decat de ipocrizie!
ReplyDeleteSunt lucruri atat de subtile, incat orice invitatie la o confruntare a faptelor cu realitatea, duce la transfigurarea fiintei umane, la caderea in problematica intermediara a speculatiilor.Insa, spiritul se simte inaltat in propria-i apreciere atunci cand, in adacurile lui plang intaile amintiri. Sub lumina care trezeste culorile, se ofera infatisarile imediatului: emotia, in infatisarea ei de tresarire convulsiva, revolta, cu puterea ei anarhica de negare, ce ia nastere in fiinta noastra inversata.Revolta naste astfel,o putere noua, a inceputului renuntarii la incertitudine, la angoasele nascute din vointe adverse.
ReplyDeletePoezia e imanenta si transcendenta. Arta ...si eres.E o forma a absurditatii...legala, acceptata, permisa. Mai ales poezia simbolistica. Esenta ei verbala poate fii straina, devorata de apetitul total de ratacire nesfarsita, de inclinatie teatrala spre un orizont ostil, inselator, inexistent. Jocul cuvintelor, formelor, este in slujba utilitatii, poezia fiind campul de bataie unde, oamenii incearca cu greu sa faca in asa fel incat, certitudinile din suflet sa nu fie amenintate de imaginile exaltante ale cuvintelor care calatoresc pe norii negrii ai viitorului. Ipopcrit, zici....hmm...
Greu de inteles oamenii care vor sa epuizeze toate singuratatile generatoare de lacrimi!
Petronius
Eu am putut, mai am multe de invatat dar am putut!Trebuie sa-ti doresti cu adevarat sa schimbi ceva, altfel te zbati degeaba!
ReplyDeleteSilvia.