...am adeseori impresia ca am uitat sa ne mai privim cu adevarat...ne multumim cu scoarta asta de trup acoperita de carpe si atat...nimeni nu se mai uita la sufletul tau...nimanui nu ii mai pasa daca ceea ce tu ii afisezi e doar o alta masca sau esti tu cel cu adevarat. Ceea ce mi se pare si mai trist e ca oamenii se tem de a se descoperiti...pur si simplu se tem! Poate fi din cauza faptului ca au fost raniti de prea multe ori...au suferit prea mult ca sa riste din nou...au pierdut increderea in semenul lor si asemeni unui pui neajutorat se retrag atunci cand simt si cea mai mica farama frica... "Mai bine sa previi decat sa vindeci!", se zice dar daca tu previi totul atunci ce ai de gand sa faci? Sa traiesti mereu in cochlia ta? Sa te ascunzi in intunericul tau pentru ca cine stie Cine, Cand si Cum s-ar putea sa te raneasca si asa ca fugi de tot...
...mie imi place sa privesc oamenii in ochi chiar daca uneori pare intimidant! Am fost in cochilia ea...in grota mea pentru prea mult timp...si faceam asta doar pentru ca ma temeam si nu de oricine ci de Mine! Da, de mine! Asta pana cand m-am hotarat sa fac pace! Am hotarat sa ma privesc cu adevarat si sa accept faptul ca ceea ce vad e tot ceea ce am si tot ceea ce voi avea vreodata si am zambit! Imi era si imi e de ajuns! Acum ma pot privi in ochi fara sa ma tem de mine asa cum ii pot privi si pe ceilalti fara sa ma tem de ei! ...la urma urmei ce suntem noi daca nu o mana de praf de stele?
No comments:
Post a Comment